Robert Strebeli este curator la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu. De frica armatei s-a înscris la secția de pictură a Universității de Arte ”George Enescu”, din Iași, apoi a ajuns la Universitatea Salamanca din Spania. În parcul Picasso din orașul spaniol are expuse două lucrări în piatră, în urma reprezentării României la un simpozion de artă.
După șapte ani de studii de masterat și doctorat, s-a întors în România unul dintre cei mai buni studenți ai universității spaniole, care a dobândit matricula de onoare a Universității din Salamanca.
L-am întrebat pe domnul Strebeli despre începutul pasiunii sale pentru artă, dar și despre importanța etnie în viața lui, iar el nu a ezitat să își exprime gândurile despre condiția artistului în societate, despre artă și oameni.
Cum ați decis să vă înscrieți la Liceul de Arte?
Liceul de Arte m-am hotărât să-l fac când am obținut locul întâi la Olimpiada Națională de Arte Plastice, pictură, în 1992. Atunci m-am hotărât că destinul meu e pictura. Ca toți copiii, pictam de când aveam trei ani. Încă nu știam să scriu, dar bastonașe, picturi și desene făceam. Am desenat și sub masă și pe perete. Eram un copil mai rebel.
Am primit un set de carioci, din Ungaria, de la o mătușă și asta a fost o revelație pentru mine. Înainte de Revoluție, erau cariocile în niște țiple de plastic transparente, aranjate în ordinea culorii curcubeului. Atunci nu se găseau la librării și când am primit mi s-a părut fascinant. După ce s-a terminat culoarea, le-am încărcat, dar nu mai aveau putere, dar am avut culoare cât să mai pot lucra cu ele. Sunt amintiri frumoase pe care le retrăiesc.
Perioada pe care ați petrecut-o în Spania v-a ajutat să cunoașteți miturile și culturile pe care le reflectați în artă?
Da, din păcate nu cunoșteam înainte. Am aprofundat și am descoperit arta romanică, de care nu aveam cunoștință la facultate, în România. Am descoperit această artă doar în Spania și personajele mele se trag de aici. La fel și simbolul peștelui. Înainte să fie simbolul crucii, în arta creștină era simbolul peștelui, care e omniprezent în fiecare creație de-a mea.
Cum influențează culturile maghiară și română ceea ce pictați și sculptați?
Limba maternă e maghiara, așa am învățat să zic ”mamă” și ”tată”, în ungurește. Nu e diferență mare, dar când m-am născut, în casă se vorbea întotdeauna ungurește. Am învățat spaniola în Spania. Am știut deja spaniolă când eram la facultate, dar am studiat foarte mult. Studiile mele de doctorat sunt pe compoziție și pe cromatologie. Am citit mai multe cărți în spaniolă decât în română, pentru că studiile de masterat și de doctorat au fost mai profunde, eram mai conștient decât atunci când intri la facultate, întâlnești colegi noi și ești pus pe distracții, pe șotii, pe pictură, pe viață boemă de artist, dar acolo, în Spania, am ajuns chiar să aprofundez cercetările mele.
Care sunt sursele dumneavoastră de inspiraţie când pictați, pe lângă mituri spaniole?
Îmi place foarte mult teoria domnului academician Constantin Prut, care spune că găsim în prima dimineață, a primei zile de creație, a primei dimineți, acea lumină de unde putem porni și putem cerceta culoare. A mai spus într-o cercetare, ”Calea rătăcită”, e un studiu despre folclorul românesc și mi-a fost profesor de Istoria Artei, la Iași, în primii trei ani ai studenției, dar mi-a deschis o cale spre cercetarea simbolurilor autentice românești.
Urmează să expuneți în Mexic. Ce veți prezenta publicului de acolo?
Titlul expoziției este ”Sacralitatea virtuală”. Societatea contemporană este absorbită de rețelele de socializare, de comunicarea nonverbală și se îndepărtează de gest, de limbajul nonverbal, de afectivitate. Totul este zis de rețelele de socializare. Totul este văzut și este filtrat prin intermediul informației, virtual, artificial. Eu revin cu o apropiere pentru culoare, pentru carnalitate, pentru roșu, pentru albastru, pentru lumina albă, să vedem care sunt contrastele efective noi, între carnalitate și între suflet. Dacă ne uităm la o culoare roșie, simțim că suntem roși pe dinăuntru, simțim carnalitatea. Dacă însă ne uităm la o culoare albastră vedem profunzimea, materialitatea și imponderabilitatea fizică pe care o are sufletul. Sufletul este divin. Divinitatea o purtăm în noi.
Cum este văzut artistul în România?
Artistul nu este văzut ca un artist. Nu pricepe societatea că pe un morar nu poți să îl întrebi dacă e făina bună, el trebuie să pipăie, trebuie să simtă. Nu poți să îl întrebi când e făina bună. El trebuie să pună mâna în făină și să pipăie grăunțele microscopice, ca să știe când e bună. Nu poți să îl întrebi pe artist când e nuanța potrivită. El simte cu sufletul.
Condiția artistului e subjugată anumitor reguli de înțelegere ale societății. Societatea dorește o rețetă să înțeleagă și arta. Arta, ca urechea muzicală, ori se simte ori nu se simte. Ai ureche muzicală, simți tonalitățile muzicale sau simți nuanțele cromatice. De aceea i se zice artist, pentru că trebuie să aibă în societate locul lui aparte. Trebuie să îi acorzi încrederea că este artist, știe exact ce face și va demonstra în viitor.
Un artist nu demonstrează în contemporaneitate. Există artiști care sunt sau nu la modă în societate. Artiștii respectivi nu au puterea să zică că m-am consolidat ca făcând parte din breasla asta. După moarte, mai trece ceva și după aceea există o confirmare. Acreditarea societății nu a existat sau sunt mulți alți artiști care nu au reușit să demonstreze sau nu au reușit să fie la modă în societatea respectivă.
Vă considerați acreditat de societate?
Nu, deloc. Mă bucură că nu sunt, pentru că mă întărâtă și mă face să cercetez mai mult, să pictez mai mult, să fiu convins că ceea ce fac o să fie bine pentru societatea viitoare. Acum eu critic Facebook-ul, Twitter-ul și alte rețele de socializare, dar poate o să fie o preocupare pe viitor, poate o să se piardă multe suflete prin rețelele astea virtuale, pentru că nu se mai regăsesc. E important să te cunoști pe tine, adică să ai șansa în viață să te întâlnești cu tine.
Eu îmi doresc ca fiecare persoană să închidă ochii cât mai des. Să plece în alt univers, să se întâlnească cu el și îmi doresc ca prin picturile mele să fac eu primul pas. Personajele mele sunt atipice, n-au caractere, au cozi de pește. Carnalitatea e prezentă undeva prin culoarea roșie, culoarea albastru este infinitul și fac eu primul pas prin compozițiile mele ca tu să te întâlnești cu tine.
Îmi doresc ca consumatorii de artă, iubitorii de frumos care se uită, să-mi accepte acest prim pas și să îl invit la un dialog. Nu cu mine, pentru că eu ca persoană finită nu reprezint nimic, sunt doar o picătură de apă în Oceanul Atlantic, dar să se întâlnească cu el, să dialogheze cu el, să vadă culoarea în profunzimea asta, să aibă un minut de repaus în societatea asta capitalistă și dură, să aibă acea pauză ca să se întâlnească cu el.
Cum vedeți apropierea oamenilor de artă și cultură?
Societatea contemporană e sceptică. Eu sunt convins că 80% din societatea contemporană este condusă prin rețelele de socializare, prin monitorul televizorului sau a altor mașinării și este cumva condusă ca un tren pe linia ferată. Tu știi că nu poți întâlni un tren pe câmp, pentru că nu poate să meargă pe acolo. Trebuie ca societatea să accepte arta, e parte din noi, e necesar. E necesar să bem apă, e necesar să respirăm și culoarea este omniprezentă. Deci, e necesar să ne uităm la cerul albastru, e necesar să conștientizăm că dacă ne tăiem o să curgă culoarea roșie din noi. Suntem carnalitate, suntem culoare. Percepem lumea prin culori.
Trebuie să fim conștienți că arta e o necesitate și oricât am ascunde-o și ne-am feri de artă, ea este omniprezentă. Peste tot, unde ne uităm, este artă, există o imagine care comunică cu dumneavoastră, agresiv. Asta e artă. Arta este si subliminală. Societatea sau conducătorii societății ne impun anumite imagini prin care doresc să ne influențeze.
Artistul trebuie să rămână artist, să își exprime sufletul, să își arate identitatea personală. Dacă eu nu pictez, nimeni nu o să picteze în locul meu imaginile astea. Ca o ladă de zestre care e încuiată și aruncată într-o fântână. Nu o să mai picteze nimeni în locul meu dacă nu deschid eu acea ladă de zestre și nu prezint eu cum văd lumea. Credeți-mă că din șapte miliarde de oameni pe globul acesta, nimeni nu o să vadă universul cum îl văd eu. Artistul trebuie să își găsească locul în societate și trebuie să vadă și societatea că arta este necesară.
Robert Strebeli a simțit influența etniei în viața profesională. Nu s-a lăsat niciodată intimidat de colegii de liceu care nu apreciau faptul că era maghiar, dar asta l-a făcut să realizeze că etnia este un dar, este ceva cu care omul se naște. Ea aparține hazardului, iar cu el nu se poate spune nimeni, crede Robert.
A contat etnia dumneavoastră în alegerea meseriei sau în practicarea ei?
În afară de faptul că am fost la liceul de artă care nu este pe limba minorităților, nu am întâlnit nici un impediment sau nici un avantaj. Un avantaj este că vorbești mai multe limbi, te poți exprima în mai multe modalități, cu mai multe persoane, dar etnia nu mi-a adus nici un avantaj, nici un dezavantaj. Fiecare cum e creștinat. Este un ritual de botez la care participi, dar nu influențezi cu nimic. Așa e și etnia: tu te naști cu un dar și darul acesta trebuie să îl prețuiești, să știi că ai un dar aparte. Niciodată nu l-am văzut ca pe un handicap.
V-ați simţi vreodată discriminat din cauza etniei?
Copil fiind, la școala, întotdeauna auzeam ”acela ungur”, ”negru în cerul gurii”, că nu-s bun creștin, dar nu a fost alegere mea, a fost destinul și împotriva destinului nu se poate pune nimeni. Răutăți au existat, dar întotdeauna am încercat să port un dialog.
A contat pentru dumneavoastră sprijinul comunității din care faceți parte?
Da, a fost o tendință politică sau etnică. La un moment dat, UDMR-ul era la putere și ministrul culturii era Kelemen Hunor. Nu știu dacă m-a ales sau nu pentru etnie, dar întotdeauna am simțit că sunt mai privilegiat. Eu lucrez în domeniul culturii din 2007 și atunci când era ministru Kelemen Hunor am avut niște oportunități care m-au adus la Sibiu și de acolo la Muzeul Național Brukenthal.
Considerați că în România discriminarea este o problemă?
În anumite locuri, da, pentru că societatea contemporană nu înțelege că o persoană poate să fie altfel. Persoana altfel este discriminată. Poate să fie discriminat și din punct de vedere sexual, etnic sau din cauza culorii pielii. Dacă ești altfel nu te confunzi cu societatea și eu cred că este un avantaj pentru un artist. Dacă vrei să fii unic, trebuie să fii altfel.
Cum vedeți implicarea din prezent a statului român în cultură?
Acum pot să fac o comparație. Sibiul alocă 12% din veniturile orașului în cultură și văd rezultatele după aproape 20 de ani. Deci, într-adevăr, la Sibiu este cultură. Este Festivalul Internațional de Teatru, este Festivalul Internațional de Film, sunt anumite proiecte culturale care sunt unice în lume. Suntem printre primii trei pe plan mondial, în ceea ce înseamnă cultura.
Rezultatele în cultură, ca în pictură, nu sunt imediate. Eu investesc în pictură și nu mă aștept la rezultate imediate. Poate după ce o să mor, poate fiul meu sau nepoții mei o să remarce rezultatele. Cultura nu trebuie văzută ca o investiție imediată. Sunt speculanții în artă și investiții în artă și în anumite proiecte, dar eu nu cred în a aduce arta la rangul de știință academică. Eu nu cred în doctor în arte plastice. Statutul de artist trebuie să fie ca atare, nu să fie un handicap creația și arta, să fie un avantaj în societate. În anumite orașe se reușește, în altele nu se reușește, depinde de conjunctura politică și socială.
Credeți că se implică instituțiile în problemele ce țin de minoritățile naționale, în promovarea minorităților?
Acum mă simt promovat în poziția în care sunt, de curator, la Muzeul de Artă Contemporană, dar este un privilegiu. Nu se întâmplă tuturor să aibă un statut asemănător cu al meu. Eu cred că mass-media, în loc de știrile de la ora cinci sau anumite știri care cred că interesează mai mult societatea ar trebui să promoveze mai mult cultura și arta, ceea ce este hrană pentru suflet.
Ar trebui să fie prezent sau omniprezent la fiecare intervenție de mass-media, un eveniment cultural pozitiv, să se vadă că se creează, să se vadă că societatea nu are doar probleme, are și niște realizări și acestea, cred că 50% provocate de artă și creație. Eu cred că avansarea personalității și a societății se face și prin cultură, prin muzică, prin arte plastice, prin literatură, prin poezie. Să ne deschidem sufletul, să ajungem mai aproape de noi. Prin poezie te poți regăsi în anumite cuvinte, prin pictură te regăsești în anumite culori, prin muzică în anumite sunete care te emoționează. Creația și cultura reprezintă motorul sufletului.