Mihaela Drăgan este actriță romă. A fost influențată de bunicul ei și încurajată de familie să aleagă calea actoriei. Este activistă pentru drepturile romilor și se preocupă de egalitatea de gen și comunitatea LGBT. Mihaela ne-a răspuns la întrebări referitoare la arta actorului, dar și la cele ce țin de etnie și discriminare.

Ți-ai dorit de mică să fii actriță. De unde s-a născut pasiunea pentru actorie?

Fac parte dintr-o familie de lăutari, bunicul meu era angajat să cânte la toate evenimentele din sat: nunți, botezuri, înmormântări, iar pe mine mă fascina această zonă de ”spectaculos” în care intra el atunci când performa. Simțeam că era ceva special ceea ce făcea el, aproape că era o altă persoană atunci când cânta pentru un public. Nu mai era doar un om, doar bunicul meu, ci avea ceva în plus. Această  ”transformare”, ”preschimbare” mă atrăgea, voiam să știu cum e să fii tu și altcineva în același timp. Să mă ”preschimb” în altcineva era jocul meu preferat. Mai târziu am aflat că se numește actorie.

Ai fost încurajată de la bun început să urmezi acest drum?

Da. Mă întâlnesc foarte des cu oameni cărora atunci când le spun că sunt actriță, îmi spun că ăsta era și visul lor dar că nu i-au lăsat părinții să devină ”muritori de foame”. Eu le sunt foarte recunoscătoare alor mei că m-au susținut și încurajat să-mi urmez visul chiar și după ce am picat admiterea la facultate. Am intrat după trei ani de admiteri la teatru și nu ar fi fost posibil să fiu azi actriță fără suportul și încrederea familiei mele.

Ai întâlnit vreodată vreun obstacol în calea drumului tău spre teatru?

Da, obstacole întâlnești la tot pasul în această meserie, dar mi-a fost frică mereu să mă gândesc cum ar fi să nu mai fiu actriță.

„Actoria nu e doar un job, e tot ceea ce însemn eu, toată viața mea”.

Te-ai gândit vreodată să renunți? Te-ai fi văzut făcând altceva?

Actoria nu e doar un job, e tot ceea ce însemn eu, toată viața mea. Să mă gândesc să renunț e aproape ca și cum ar trebui să mă gândesc că de mâine nu mai sunt Mihaela, că sunt altcineva.

Practic și alte meserii în paralel. În prezent sunt jurnalistă pentru o platformă internațională, ceea ce-mi place foarte mult, însă nu-mi ocupă foarte mult timp.

Pasiunea pentru scris mi se trage tot din actorie, de când am început să scriu scenarii pentru propriile spectacole, dar să fac cu totul altceva, nu cred că mi-ar fi reușit. Nu sunt ”construită” decât în felul ăsta, am o șansă doar dacă sunt actriță.

Care este cea mai mare satisfacție pe care actoria ți-a oferit-o până acum?

Am devenit Mihaela cea adevărată. Știu cine sunt. Sunt onestă cu mine însămi. Îmi cunosc fricile, vulnerabilitățile, îmi dau voie să fiu slabă atunci când știu că ”să fiu puternică” e doar un clișeu, îmi accept defectele și neajunsurile, mă iubesc suficient încât să vreau să mă schimb. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, nu vorbesc prostii când spun că mă simt cu adevărat împlinită când văd oameni care mă așteaptă după spectacolele mele să-mi spună că ceea ce tocmai au văzut le-a zdruncinat o părticică din confortul gândirii stereotipice pe care o au față de cei marginalizați.

Cât de departe ți-ai propus să ajungi?

”Departe” pentru mine nu înseamnă neapărat succes. Aș minți dacă aș spune că nu îmi doresc să fiu distribuită în cât mai multe spectacole de teatru și să încep o carieră și în film, dar, de multe ori, succesul în România  nu înseamnă ceva cu adevărat remarcabil. Publicul bun e și ăla restrâns.

Dar da, vreau să am o voce care să se audă tare și departe. Apoi, simt că am ajuns departe, de exemplu, atunci când joc spectacolele mele pentru comunități de romi foarte sărace și marginalizate care nu au mai văzut niciodată înainte un spectacol de teatru.

Cum descrii experiența acumulată în urma filmului „Aferim!”?

Nu pot spune că a fost una marcantă, am fost unul dintre puținele personaje feminine ale filmului și a fost doar un rol episodic. În AFERIM interpretez soția personajului principal, Carfin și apar doar la sfârșit, în cea mai puternică și violentă scenă a filmului. Deși am o intervenție episodică a fost o scenă foarte grea în care a trebuit să găsesc resursele pentru a păstra intensitatea trăirilor până la a zecea dublă.

A fost o experiență mișto, mi-ar fi plăcut ca rolul pe care îl interpretez să aibă o amploare mai mare în acțiunea filmului, ar fi fost interesant de redat și poziția femeii rome din perioada sclaviei.

Filmul a fost apreciat de multă lume, în diverse colțuri ale lumii. Ce crezi că a contribuit la succesul acestuia?

”Aferim” e primul film din lume care vorbește despre sclavia romilor din Țările Române, era de așteptat să aibă un impact asupra publicului. E foarte bine documentat, răstoarnă falsul trecut istoric pe care au încercat să-l zugrăvească filme ca ale lui Sergiu Nicolescu, de exemplu, și vorbește critic despre o realitate rușinoasă a țării noastre, încercând în acest mod să chestioneze prezentul. Are o poveste puternică, iar cele mai importante și revoltătoare idei care se desprind din acțiunea filmului sunt redate prin mecanisme comice, mai ales de limbaj. Apoi, personal, mi s-a părut că ”rupe” minimalismul cu care filmul românesc contemporan ne obișnuise.

Există vreo scenă sau piesă în care ai jucat și care te-a marcat astfel încât să ajungi să o povestești?

Tot timpul povestesc despre piesele în care joc. Cumva devin obsedată de rolurile pe care le interpretez, dar mi se pare firesc, cred că așa e pentru fiecare actor, actriță căreia îi place ceea ce face.

Dacă ar fi să amintesc acum de un astfel de rol, aș spune Klitemnestra, din tragedia greacă, în scena în care fiii săi vor să o ucidă. Eram anul I la facultate și trebuia să îmi dau examenul cu acest rol. Mi-am rupt piciorul cu două săptămâni înainte, am suferit o operație, dar îmi doream atât de mult să joc rolul ăsta încât m-am prezentat la examen cu piciorul în ghips și cârje. A fost destul de amuzant dacă stau să mă gândesc acum, cred că arătam destul de ”tragic” în cârje, încercând, totuși, să păstrez forța personajului.

Știu că ești una dintre cele mai puternice voci atunci când vine vorba de promovarea identității rome. Ce te motivează?

Sunt romă, sunt femeie și vreau să mă fac auzită. Nu e ușor. Pentru  o întreagă istorie de sclavie, de Holocaust și de violență împotriva romilor, simt că trebuie să am o voce. Pentru ei, cei care nu au supraviețuit, eu trebuie să cer acum egalitate, și pentru ele, cele care sunt încă marginalizate. Să am o voce este reacția cuvenită la mentalitățile rasiste care îmi amintesc zi de zi că încă domină. Mentalitățile astea sunt atât de puternice încât și vocea mea pentru a le combate trebuie să fie din ce în ce mai puternică.

„Identitatea mea romă m-a influențat foarte mult și profesional, devenind sursă de inspirație pentru arta mea..”

Crezi că etnia a contribuit în vreun fel în parcursul tău de până acum, pe plan profesional sau personal?

Desigur, pe ambele planuri. Uneori a fost un impediment, alteori șansa vieții mele. Am devenit conștientă de opresiunea de care suferă și alte  grupuri minoritare, simplu, făcând o paralelă. Astăzi, în aceeași măsură în care sunt activistă pentru drepturile romilor, mă preocupă și egalitatea de gen și comunitatea LGBT (lesbian, gay, bisexual, transgender, n.r.). Că m-am trezit din inconștiența mentalităților greșite față de alți oprimați, a fost salvarea vieții mele, iar lucrul ăsta s-a întâmplat mult mai ușor decât altora, fiind romă. Nu-mi imaginez cum ar fi fost să fiu o acritură ignorantă împotriva homosexualității sau să fi internalizat clișeele despre femei după care funcționează patriarhatul.

Deci, mă bucur că am avut un alt parcurs, lipsit de prejudecăți față de ceilalți, mă simt ”salvată” de toată ura pe care o poartă discursurile fasciste, sexiste sau homofobe.

Identitatea mea romă m-a influențat foarte mult și profesional, devenind sursă de inspirație pentru arta mea. Am explorat și experimentat mult această temă a identității în spectacolele mele.

Te-ai simțit vreodată discriminată?

Cred că orice persoană romă care e etichetată ca ”țigan/țigancă” sau își asumă public etnia, experimentează măcar o dată în viață discriminarea. Lucrul ăsta se simte, da. Uneori până la nivelul pielii.

În toată experiența mea ca activistă care vorbește radical despre drepturile romilor, credeam că discriminarea e ceva ce li se întâmplă celorlalți romi, pe mine nu mă mai poate atinge, căci mi se părea că ”am pielea tăbăcită”, mă simțeam puternică în fața oricărei forme de rasism.

Ei bine, la începutul anului, lucrând pentru TVR ca moderatoare a emisiunii minorității rome, m-am simțit total dezarmată. Am lucrat fără să fiu plătită, fără a mi se respecta drepturile contractuale, jignită și exploatată până la refuz. Mi se părea incredibil că am ajuns să trăiesc așa ceva și în plus, din partea unei instituții atât de solide ca televiziunea română. În cele din urmă am dat TVR-ul în judecată. Vreau ca acest proces să fie un statement pentru toate femeile rome care au parte de astfel de abuzuri la locul de muncă și nu reușesc să aibă o voce.

„Statul ar trebui să funcționeze pentru cetățenii săi, trebuie create politici pentru combaterea discriminării.”

Atunci când vorbim despre discriminare, care crezi că sunt motivele existenței acestui fenomen în România? Crezi că există o vină unidirecțională sau una colectivă? Există soluții reale?

Rasismul față de romi în România are rădăcini adânci. Să nu uităm că au fost cel puțin cinci sute de ani de sclavie pentru romi și asta a avut repercusiuni grave asupra integrării acestora după abolirea robiei. O altă lovitură a fost Holocaustul. Au fost perioade dramatice pentru romi care trebuie menționate. Deci, dacă mă întrebi de ce sunt romi discriminați, cred că mentalitățile astea s-au tot perpetuat, iar educația în spiritul  drepturilor omului nu prea a avut loc în România. Trebuie să recunoaștem, după cum ne spun și statisticile, țara noastră nu e una foarte tolerantă cu femeile, cu minoritățile etnice, cu persoanele gay, trans etc.

Statul nu a avut politici reale pentru a lupta împotriva discriminării. Mass-media contribuie mult la menținerea hate speech-ului împotriva acestor categorii de persoane discriminate. Societatea depune multă rezistență la schimbare. Așa că da, există o vină colectivă.

Există, cu siguranță, soluții reale. Statul ar trebui să funcționeze pentru cetățenii săi, trebuie create politici pentru combaterea discriminării. Dar la noi în țară, nu există nici măcar un om politic care să aibă un astfel de discurs. Apoi, individual, putem să alegem să cunoaștem mai mult despre realitatea celui de lângă noi. Cunoașterea aduce întotdeauna și empatie.

Care crezi că este atitudinea pe care persoanele publice care susțin sau reprezintă minoritățile din România ar trebui să o adopte? În acest sens, crezi că în cazul etniei rome, abordarea este cea corectă?

Nu tocmai. Eu nu mă simt reprezentată de aceștia. România are nevoie de oameni politici noi, de politici de stânga care să lupte pentru justiția socială, pentru egalitate, nediscriminarea oamenilor după rasă, sex, orientare sexuală. Din păcate, și abordarea liderilor romi este una de promovare a neoliberalismului care le spune romilor că numai dacă luptă merită drepturi. Statul este absolvit de orice responsabilitate față de cetățenii săi, iar pentru a reuși în viață, pentru a depăși sărăcia, pentru a dobândi educație ni se spune că e nevoie de o luptă individuală. Total greșit. Statul e obligat să ne ofere aceste drepturi. Ca să nu mai spun că de multe ori statul e cel care produce abuzuri.

Mii de romi sunt evacuați din case, lăsați pe străzi în urma abuzurilor statului, a mafiei imobiliare, iar pentru acești oameni nu mai există nici o soluție. Când nu ai unde să dormi, nu ai apă și curent, orice discurs frumos împachetat despre importanța educației la romi, devine nul.

Care este mesajul tău pentru cei care nu mai cred că prin inițiative civice se pot schimba mentalități?

Eu cred dimpotrivă, că numai noi, societatea civilă, mai avem puterea de a schimba ceva. Dacă suntem destul de mulți și cerem drepturi egale pentru toți putem schimba percepția asupra lucrurilor.

Ai studiat limba romani. Poți să ne spui câteva cuvinte pe care le consideri importante când vine vorba de etnie, discriminare, diversitate și toleranţă?

Aș prefera să spun un cuvânt în limba romani care pentru mine a început să semnifice mult și sper să devină important pentru întreaga etnie.

Nu l-am mai auzit înainte în romani, așa că l-am creat vara trecută când mă gândeam la un nume pentru o companie de teatru formată din actrițe rome: ”giuvlipen”, cuvânt care din punct de vedere lingvistic mi s-a părut că ar putea să însemne exact ”feminism” în limba noastră. Provine, evident, de la substantivul ”giuvli”- femeie și își dorește să vorbească despre drepturile femeilor rome.

Astfel că anul acesta, împreună cu alte actrițe rome, chiar am pus bazele acestei companii de teatru ”Giuvlipen”, în care vom invita să ia parte și bărbații romi actori. Pentru că nu am avut niciodată în România un teatru al nostru, ne dorim ca această companie, deși independentă, să funcționeze ca un teatru al romilor având acest nume: Giuvlipen.

Interviu realizat de Anca Olteanu pentru revista ”Artă în Diversitate”, nr. 2

Proiect finanțat printr-un Grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României

Sursa foto: Facebook Mihaela Drăgan