Dragics Bernadette este actriță și organizatoare de turnee în cadrul trupei de teatru independent ”Osono”. Ca o zână bună, actoria a atins-o cu bagheta și de atunci teatrul este viața ei.

sursa foto: Facebook Osono

Ai ales să devii actriță sau actoria te-a ales pe tine?

Cred că varianta a doua este răspunsul potrivit. Niciodată n-am vrut să fiu actriță, dar viața a evoluat în această direcție. Am terminat Liceul de Artă „Plugor Sándor” la secția de actorie, în anul 2009, la Sf. Gheorghe. Când eram în clasa a IX-a, Fazakas Misi, liderul trupei Osonó, care a fost și profesorul de arta actorului, m-a întrebat dacă aș vreau să joc într-un spectacol de teatru și am avut trei zile pentru a decide. Am spus ”da”. Asta s-a întâmplat acum nouă ani. De atunci teatru este viața mea.

Ai vreo amintire definitorie legată de actorie?

Sunt multe povești de genul. E greu să aleg. Una a fost când ne-am dus pentru prima dată în Thailanda cu trupa noastră de teatru, la un festival internațional. Acesta a fost un eveniment remarcabil în viața noastră. Doar atunci am conștientizat unde suntem, când am aterizat pe aeroportul din Bangkok. De atunci cred că indiferent cât de imposibil pare ceva, dacă chiar vrei să-l faci, vei reuși. De atunci am fost în Asia de șase ori. La un alt turneu am fost în Maroc pentru trei săptămâni. Am stat la o familie și în ultima zi a spus mama colegilor de acolo că deja și noi suntem copiii ei. Atunci m-am întâlnit prima dată cu puterea imensă a dragostei. De asemenea, mi-a rămas în memorie când am jucat spectacolul nostru într-o universitate din Oxford. N-aș putea să formulez precis, dar a plutit ceva în aer. Între noi și spectator s-a născut onestitatea.

„Dacă spectatorul nu vine la teatru, noi trebuie să mergem la el”

Cum vezi posibilă o mai mare apropiere a oamenilor de teatru şi de cultură?

Liderul echipei noastre are o zicală: dacă spectatorul nu vine la teatru, noi trebuie să mergem la el. De fapt, datorită acestui motiv avem atât de multe turnee. Șase luni dintr-un an petrecem peste granițele României. Am prezentat spectacolul nostru în 140 de localități din 19 țări, dar și acasă organizăm foarte multe evenimente culturale pentru tineri și adulți. Avem un gaj interior în trupă: înainte sau după fiecare turneu internațional mergem în sate să jucăm. Am fost și în localități unde n-a fost teatru de 20 de ani. Au fost tineri care au văzut teatru pentru prima oară în viața lor. Jucăm și pentru maghiari care trăiesc în diasporă. Așa abordăm noi oamenii. Eu cred că teatrul are o putere atât de imensă încât poate să schimbe oamenii. Desigur, asta depinde și de calitatea spectacolului, pentru că nu fiecare spectacol poate să aibă un efect atât de puternic. Teatrul trebuie să vorbească despre problemele societății, eu în asta cred. Pe asta sunt centrate dramele din Grecia antică, precum și cele ale lui Shakespeare. Un regizor a spus odată că teatrul nu este destinat să satisfacă nevoile, ci să le creeze.

Care sunt sunt sursele tale de inspirație atunci când eşti pe scenă? Ce te motivează să îţi urmezi pasiunea?

Creăm spectacole care vorbesc despre probleme sociale și de societate. Sunt multe exemple când spectacolul a avut o mare influență asupra spectatorilor. Știm cazuri unde o mamă a cerut iertare de la fii ei, adulți, pentru felul în care au fost crescuți sau un tată care a decis să nu își  părăsească familia. Întâmplări de genul acesta ne încurajează și confirmă că suntem pe drumul potrivit.

Cu ce mesaj îţi dorești ca publicul să iasă din sala de spectacol, indiferent de rolul pe care îl joci?

Nu suntem singuri cu problemele noastre și aș dori să atrag atenția oamenilor asupra acestui lucru. Indiferent unde suntem în lume, toți se luptă, se confruntă cu ceva. Celălalt lucru foarte important este să începem să vorbim despre problemele noastre. Dacă putem să inițiem un dialog social, atunci suntem pe drumul de a găsi soluțiile.

Există o scenă în care joci și care transmite o emoție foarte puternică?

În spectacolul ”Chipul din oglinda apei” am un monolog despre bărbați, despre ființa pe care femeile n-o să înțeleagă niciodată. Ființa care s-ar deshidrata fără bere, care se uită la meci de fotbal aproape în fiecare zi a săptămânii și alte stereotipuri de această natură despre bărbații. După monologul urmează o confesiune că am fost violată când aveam 13 ani și un an mai târziu l-am întâlnit pe tip pe stradă. Sfârșitul monologului este că l-am iertat.

„Nu contează dacă sunt român sau ungur.”

sursa foto: Facebook Osono

A contat etnia în alegerea sau practicarea meseriei?

După părerea mea este indiferentă naționalitatea și nu contează dacă sunt român sau ungur. În acest domeniu trebuie să fim deschiși, sensibili și nu români sau maghiari.

Te-ai simţit vreodată discriminată?

Eu, sincer, cred că mă simt discriminată când pe autostrăzile din Germania ne opresc polițiștii de mai multe ori pe o zi, pentru că avem înmatriculare românească. Dar când începem să comunicăm cu ei și află că suntem o trupă de teatru, se mai pierde din rigurozitatea nemțească. În aceste situații este avantajos dacă te ocupi cu teatrul.

Care consideri că este atitudinea oamenilor faţă de actorie?

Este ceva mistic în această profesie, care împlinește oamenii cu curiozitate. Cine-i actor, este deja cineva. Nu e ca omul obișnuit. E ca un preot care-i respectat de oameni.

Cât de mult a contat sprijinul comunității din care faci parte?

Îmi vine în minte o zicală  din grecia antică: „Se spun multe despre tine și măgulitoare și nevrednic. Nu te lăsa deranjat nici de una, nici de alta.” Dar contează. Însă numai într-o măsură în care poți să-ți continui drumul tău.

„În Germania am întâlnit pe cineva care ne-a spus că n-o să mai fie războaie dacă fiecare om ar avea măcar un prieten din fiecare țară.”

Cum ai descrie experiența de tânăr artist etnic în România?

Realitatea este că nu-mi imaginez viața mea în România. Nu că sunt minoritară, ci pentru că de-a lungul călătoriilor mele am întâlnit țări mai simpatice, în care îmi imaginez viața mai ușor. Când mă aflu în străinătate simt că sunt înconjurată de o societate mai matură. De exemplu, în Danemarca, indiferent care partid conduce țara, acesta are o concepție despre cum vrea să-și conducă țara, unde trebuie să evolueze țara și acest lucru este luat în serios de toată lumea. Cetățenii sunt tratați ca parteneri, care își plătesc taxele foarte cinstit, pentru că știu că n-o să ajungă în buzunarul politicienilor. Cine are un loc de muncă oficial are un salariu și poate să meargă măcar într-o vacanță, în străinătate, cu familia sa. Părinții mei au putut să-și permită să meargă în vacanță, în străinătate, după 20 de ani. Pensionarii din Germania, fapt care este valabil pentru mai multe țări din regiune, sunt extrem de activi. Sunt voluntari la organizații civile, sunt fericiți. Dacă omul se uită la ei nu-și amintește că au lucrat pentru patruzeci de ani și abia supraviețuiesc din pensie. Au viață în ei. Aș vreau să fiu o pensionară similară.

Care este motto-ul tău?

Cineva mi-a șoptit la ureche odată că undeva tot timpul strălucește soarele. Cred că aceasta este propoziția care îmi dă putere și mă inspiră. Orice s-ar întâmpla, undeva mereu strălucește soarele.

Consideri că în România discriminarea este o problemă?

Da. Atât românii, cât și maghiarii sunt prezentați diferit în mass-media și nici nu trebuie să mai pomenim romii. În fiecare persoană există egoul, care vrea să ne facă pe noi să ne simțim superiori. Fiecare persoană îi judecă pe alții. În Germania am întâlnit pe cineva care ne-a spus că n-o să mai fie războaie dacă fiecare om ar avea măcar un prieten din fiecare țară.

Utilizând pârghiile pe care le oferă actoria ce soluție ai propune pentru promovarea diversității şi a multiculturalismului?

Comunicarea și dialogul. Să începem să vorbim unii cu alții și să ne cunoaștem. Avem nevoie de mai multe forme prin care putem să facem asta. Noi cu această idee am creat spectacolul ”Picnic pe un covor japonez cu tineri români”. Eu cred că cel mai mult prin tinerii se poate realiza. Adulții, din cauza unor injurii, nu mai pot face pasul respectiv. Dar noi,  cei care ne-am născut după  ’90, noi mai avem șanse.

„Am învățat că munca stăruitoare are rezultate.”

Ce sfaturi le dai viitorilor tineri actori?

Eu sunt încă tânără, nu am gânduri care să schimbe lumea, dar am învățat că munca stăruitoare are rezultat.

Cum vezi implicarea pe viitor a statului român în cultură sau în problemele ce țin de minoritățile naționale?

Nu pot să judec viitorul României. Cred că totul depinde de tineri. Dacă noi și generațiile care urmează putem să facem pasul acesta, să ne acceptăm pe noi așa cum suntem, atunci poate se va declanșa o schimbare. Avem nevoie de mult mai multe inițiative civile. Nu putem să așteptăm ca statul să rezolve problemele noastre. Aceste vremuri au trecut.

Ne poți ajuta cu o frază in limba maghiară care să ne ducă cu gândul la importanța diversității în cultură?

„Egyvalamit tudok biztosan, azt hogy nem tudok semmit” Szókratész

„Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic” Socrate